De vreun an şi ceva, am descoperit-o pe Isabel Allende, o scriitoare genială din America Latină. Fiecare roman de-al ei are elemente dragi mie, precum gastronomia, călătoriile, amorul, războaie et cetera. Felul în care povesteşte Isabel Allende istoria personajelor este fascinant, eu efectiv nu mai pot lăsa cărţile ei din mână. Pe lângă stilul captivant, personajele sunt cu adevărat unice şi unele din ele pot deveni modele demne de urmat. Tot lecturând romanele acestei autoare, am descoperit că mie chiar îmi place să călătoresc. Fiind originară din Chile, autoarea evocă de multe ori în operele sale acest ţinut şi altele din America Latină, şi doamne, eu chiar m-am îndrăgostit de aceste locuri, deşi nu am fost niciodată pe acolo...deşi sper ca într-o bună zi să am ocazia să călătoresc pe acel tărâm, Chile.
Am luat "Paula" de la bibliotecă ştiind deja că o să mi se frângă inima lecturând acest roman, însă curiozitatea a fost mai puternică şi uite-aşa am început să citesc. Contrar aşteptărilor mele, ceea ce am lecturat nu a fost aşa de trist, deşi subiectul este. În timp ce Paula, fiica lui Isabel Allende se află în spital, inconştientă din cauza unei boli ereditare, anume porfiria, autoarea îşi rememorează viaţa şi chiar începe să îşi scrie memorii legate de propria viaţă, cu speranţa de a învinge tristeţea ce a acaparat-o. Deşi speră ca Paula să îşi revină şi să fie din nou ca înainte ca boala să îşi înfigă colţii în viaţa ei, totuşi acest lucru nu se întâmplă, fata alunecând tot mai mult spre moarte. Iar în final tot moartea învinge.
Isabel Allende a avut o viaţă fascinantă. Începând de la o familie numeroasă, având membri dubioşi, până la amoruri cu oameni variaţi şi joburi care i-au permis să afle lucruri aparent interzise despre oameni, acestea i-au folosit drept inspiraţie pentru cărţile sale. Nu ştiu ce să mai zic, eu recomand romanele ei, în special "Paula", întrucât pe mine m-a convins că viaţa poate fi uimitoare.
