Pânza de păianjen de Cella Srghi-recenzie

Având de câțiva ani cartea asta în biblioteca mea, am tot vrut să mă apuc de ea, însă mereu eram un pic reticentă în a o citi deoarece titlul nu mă atrăgea...nu suport păianjenii. Însă tot citind pe net recenzii tot mai favorabile acestui roman, am zis că nu mai pot amâna lectura lui, simțeam că va fi o experiență frumoasă, și așa a și fost...într-un fel.

În principal, aici este vorba despre viața Dianei, protagonista acestui roman. Prin intermediul unor caiete, ea își povestește viața de când avea câțiva ani, până în prezent,la 23 de ani, mai târziu relatând prin intermediul unor scrisori adresate prietenei ei, Ilinca. Născută și crescută în Constanța, , Diana avea o legătură specială și extrem de frumoasă cu marea, pe care o evoca ori de câte ori avea ocazia. Mi-a plăcut mult această relație, întrucât și eu ador marea, chiar dacă nu locuiesc aproape de ea :)

De mică știind duritatea vieții, precum sărăcia în care trăiau ea, părinții și frații săi, Diana încerca să își depășească actuala condiție socială, dorind să se mute de la periferia societății în mijlocul acesteia. Dar mereu i se părea că e imposibil, asociind viața cu o pânză imensă de păianjen, care nu îi dă voie să își determine destinul așa cum voia ea..dar oare va reuși ea să se desprindă de această pânză?


Încă din adolescență, în ciuda faptului că nu era bogată, eroina acestui volum reușește să se remarce prin frumusețe, bun gust la haine și mici detalii și prin spontanitatea și naturalețea cu care comunica cu ceialți. Aceste calități o fac recunoscută în comunitate și reușește să frângă inima multor băieți, doi dintre ei fiind posibil să se fi sinucis din pricina ei...Însă la 16 ani, atunci când s-a îndrăgostit prima oară de cineva, iubirea nu este reciprocă și așa se face că respingerea aceasta o urmărește pe Diana mulți ani de aici încolo, comparând fiecare bărbat nou întâlnit cu Petre Barbu, idolul ei din adolescență și totodată această întâmplare a jucat un rol important în soarta personajului principal.

Stilul de scriere al Cellei Serghi mi s-a părut liric și plăcut, rândurile din ,,pânza de păianjen" fiind mai mult pentru sufletul oamenilor, nicicând fiind ceva instructiv. Aici descrierile deși sunt superbe, în mare parte despre mare și cer, am simțit totuși că sunt prea multe, că mă sufocau la un moment dat. Însă personajele simpatice (de exemplu tatăl și mama Dianei, prietenii acesteia) și întâmplările petrecute compensează micul abuz de descrieri, per total având, ca cititor o impresie bună despre ceea ce am lecturat...Cu toate astea, am avut impresia că este un roman realist și dur, acest lucru nefiind chiar un lucru rău, dar pe mine m-a tras un mic din bula mea de confort psihic și mi-a arătat altă față a lumii, pe care puțin o știam, cum ar fi războiul, foametea, sărăcia și inegalitatea vieții.

Notă personală: 4 din 5. O recomad oricui!
Citate:

• "-Nu te mai atrage nimic?

                 -Marea!"

•  "  N-am cunoscut un optimist mai lipsit de înțelegerea realității ca tata." 

• "Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e ușor să trăiești cu el, dar când trătești lângă un astfel de om, ceilalți îți par anoști, siropoși." 

• "Poate fiindcă bolnavilor le place să le iei în serios boala. Preferă să le spui: ,,Sigur că înțeleg că te doare...Mă întreb cum de poți suporta"...Dimpotrivă, îi enervează să audă: ,,Nu ai nimic, e un fleac, nu poate să fie chiar atât de dureros. Lasă, o să-ți treacă!" " 

• "-Nu înțelegi că merită să trăiești pentru ca să vezi cum cad frumzele și cum apar mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă." 

• "N-are haz să mori când iubești atâtea lucruri\  Noaptea albastră și diminețile trandafirii. grădina plină de stânjenei roz." 

• "Dragostea iscată dintr-o dată,\ Fructele care se coc încet,\ Și ca fumul să se risipească\ Atâtea lucruri iubite altădată. " 

• " -Cine te-a necăjit? m-a întrebat apropiindu-se de mine.

                     -Viața."

• "-Mă tem să nu te înșel pe tine cu tine." 

• "-Numai copii au necazuri mai mari decât ei..." 

• "De ce sunt oamenii răi? Atât de răi! Sau, cum spunea tata: dușmani?!"

• "Poate viața e croită prost, o simt ca o haină care ba e prea strâmtă, ba prea largă..."

• " Nu e ușor să suporți viața când ești treaz, a spus Alex."

• "O gâză efemeră se naște la ora nouă dimineața, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înțeleagă ce e noaptea? Mai dă-i cinci ore de existență, și atunci va vedea și va pricepe ce e noaptea."

• "Aveam lângă mine, pe treptele teraselor o tânără fată blondă care-mi umplea atunci universul. Suntem singuri spunea omul în străfundurile lui. Suntem singuri, pentru vecie singuri.  Nu știm nimic, niciodată nimic, și mintea ființei celei mai iubite ne râmâne iremediabil închisă. O priveam și-mi imaginam sub părul ei un perete osos, dur și fragil, iremediabil închis."

• "Poate că există în univers o forță care se joacă cu mine, care râde în hohote, ca papagalii sălbatici."

•  "Să trăiesc fără să iubesc ar fi pentru mine ca și când nu aș mai simți căldura soarelui, răcoarea ploii, și totuși aș trăi."

• " Dacă nu am avut înțelepciunea de a mă mulțumi cu ceea ce am, înseamnă că nu-s făcută pentru lumea asta, așa cum e ea." 

• "În aceste nopți am descoperit că am fost un copil bogat. Marea, cerul, plaja, stâncile, toate erau ale mele. Soarele ardea, totul sclipea. Mie nu mi s-au spus povești cu feți-frumoși și n-aveam jucării. Aveam pietre și scoici, cioburi și ulcioare și fiecare avea o poveste, o taină...Caut acum să regăsesc taina, să dezleg vraja... "